Compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat

În practica instanțelor de judecată a existat, pentru mult timp, o divergență cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru cererile prin care salariații solicită compensarea în bani a zilelor de concediu de odihnă neefectuate.

Problema apărea în special în situația în care salariatul nu își efectuase concediul în timpul derulării raportului de muncă, iar la încetarea acestuia solicita plata zilelor de concediu rămase neefectuate.

Cât timp poate fi solicitată compensarea în bani – Decizia ICCJ nr. 40/2026

Prin Decizia nr. 40/2026, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanța supremă a clarificat două aspecte esențiale:momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție și condițiile în care dreptul la compensare în bani subzistă pentru perioade mai vechi.

Momentul de început al prescripției

Înalta Curte a stabilit că, în interpretarea dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, raportat la art. 146 alin. (2) și (3) din același act normativ, termenul de prescripție de 3 ani pentru pretențiile privind compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat începe să curgă de la data încetării raportului de muncă.

Această soluție este logică dacă se are în vedere regimul juridic al concediului de odihnă. Potrivit Codului muncii, concediul trebuie efectuat în natură, iar compensarea în bani este permisă numai la încetarea contractului individual de muncă.

Prin urmare, până la momentul încetării raportului de muncă, dreptul la compensare în bani nu există, ci acesta se naște abia la momentul încetării contractului individual de muncă, moment de la care începe să curgă și termenul de prescripție.

Problema concediilor mai vechi de 18 luni

Codul muncii prevede că, în situația în care concediul nu poate fi efectuat în anul în care s-a născut dreptul, acesta trebuie acordat într-un termen de 18 luni începând cu anul următor celui în care s-a născut dreptul.

În practică s-a pus problema dacă zilele de concediu mai vechi de acest termen pot fi totuși compensate în bani la încetarea contractului.

Înalta Curte a stabilit că dreptul la compensare există și pentru această perioadă, însă numai în anumite condiții.

Astfel, dreptul există atunci când angajatorul nu a oferit în mod efectiv salariatului posibilitatea de a-și efectua concediul.

În schimb, dacă salariatul a avut posibilitatea reală de a efectua concediul, dar a ales să nu îl utilizeze, dreptul la compensare pentru acele zile nu mai există.

Importanța deciziei în practică

Decizia ICCJ are o importanță majoră atât pentru salariați, cât și pentru angajatori.

Pe de o parte, ea confirmă că termenul de prescripție începe să curgă abia după încetarea raportului de muncă, ceea ce permite salariaților să solicite compensarea concediului neefectuat chiar dacă acesta s-a acumulat pe parcursul mai multor ani.

Pe de altă parte, instanța supremă introduce un criteriu important: responsabilitatea angajatorului de a oferi efectiv posibilitatea efectuării concediului.

Această interpretare este în concordanță și cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, care a statuat că dreptul la concediu anual plătit nu poate fi pierdut dacă angajatorul nu a creat condițiile necesare pentru exercitarea acestuia.

Concluzie

Prin Decizia nr. 40/2026, Înalta Curte clarifică două elemente esențiale ale regimului juridic al concediului de odihnă:

• termenul de prescripție de 3 ani începe să curgă de la încetarea raportului de muncă,

• compensarea în bani a concediilor mai vechi de 18 luni este posibilă dacă angajatorul nu a oferit în mod real posibilitatea efectuării concediului.

Decizia este obligatorie pentru instanțe și va contribui la uniformizarea practicii judiciare în materia litigiilor de muncă.